Faliment de gaşcă

Dan Nicolaie

Fotbalul autohton a încăput pe mâna unei „găşti”, care nu a reuşit în ultimii ani decât să-l stoarcă de ultimele resurse. La nivel de club rezultatele din competiţiile internaţionale sunt ridicole, zbateri prin tururi preliminare, cel mult şi foarte rar se prinde câte o grupă de calificare, în rest zero absolut. La nivelul echipei naţionale a fost nevoie de patru meciuri în 10 zece zile pentru a se putea declara totalul faliment sportiv/moral. Trei rezultate catastrofale cu două echipe din linia a doua spre a treia (Muntenegru şi Bosnia) au îngropat şi ultima fărâmă de speranţă. Reflectoarele sunt puse pe antrenorul principal, Edward Iordănescu şi pe jucători. Oarecum firesc, dar nemeritat, pentru că nu sunt singurii vinovaţi. Lumina îl prinde în cadru şi pe preşedintele Federaţiei Române de Fotbal, Răzvan Burleanu, dar nici asta nu e suficient.
Să o luăm pe rând, tehnico-tactic.
Răzvan Burleanu nu are competenţele necesare să conducă FRF. Nu este o părere, rezultatele muncii sale indică asta. Este în fruntea FRF din 2014 şi cu foarte mici excepţii, naţionala de tineret sub comanda lui Rădoi şi calificarea la Euro 2016, a înregistrat doar rezultate proaste, unele chiar ruşinoase, nenumărate bâlbe în alegerea selecţionerilor, nicio reformă care să dea roade. Sub conducerea sa fotbalul autohton s-a afundat constant. Vorbeşte mult, îngrijit, dar nu spune nimic consistent şi nici nu face lucruri concrete, doar vântură nişte proiecte. Cu toate acestea, în urmă cu două luni a fost votat în unanimitate de cei 266 de membri prezenţi dintre cei 278 afiliaţi la Adunarea Generală de alegeri desfăşurată la Arena Naţională din Capitală. Toţi aceşti votanţi trebuie să-şi asume o părticică din eşecul colosal înregistrat de fotbalul de la noi. Să îşi asume, pentru că nu stă în picioare nici faptul că Burleanu nu a avut un contracandidat serios şi nu aveau pe cine vota, puteau să se abţină, era şi aceasta o formă de protest. De ce nu are contracandidat? Oamenii de fotbal susţin că este de nebătut în alegeri, are un sistem de relaţii foarte bine pus la punct, mai ales la cluburile mici şi asociaţiile judeţene, în plus se bucură de o susţinere consistentă din sfera politicului. Cu toate acestea opozanţii ar putea să treacă la nivelul superior de acţiune, implicarea directă, nu doar să intervină la TV. Consilierii/subalternii lui Burleanu au şi ei partea lor de vină. Cel mai vizibil este fostul antrenor Mihai Stoichiţă.
Nu a reuşit să convingă niciun antrenor cu nume să preia echipa naţională (germanul Daum nu intră în discuţie, era un fost nume ieşit de ani buni din circuit, iar după despărţirea de tricolori nu a reuşit nimic) a mizat doar pe tehnicieni tineri, cu pretenţii, inclusiv materiale, mai reduse. În plus a avut grijă să iasă în faţă după fiecare victorie, ciugulind tangenţial din merite, iar la înfrângeri se baricadează în birou.
Antrenorul Edward Iordănescu este omul nepotrivit în locul nepotrivit la timpul nepotrivit. Fotbalist mediocru, antrenor mediu, fără un proiect gestionat pe termen lung, şi-a construit toată activitatea în fotbal „în numele tatălui”. Meciurile din acest an ale echipei naţionale au arătat că nu este potrivit ca selecţioner, nu gestionează bine nici vestiarul, nici relaţia cu media şi publicul, nu este foarte inspirat nici în alcătuirea echipei şi nici în ceea ce priveşte alegerea repertoriului tactic. În mod evident nu este omul potrivit pentru misiunea de relansa o naţională împotmolită şi demonstrează de ce a fost a cincea opţiune chiar şi pentru conducerea FRF.
Jucătorii sunt primii admonestaţi de către public. Unii nu merită asta, alţii nu merită să fie la echipa naţională. Există un grup (cel mai reprezentativ din cadrul lui este Alexandru Maxim) de oameni plictisiţi, care nu se ştie de ce se mai prezintă sub tricolor, care efectiv nu sunt conectaţi niciodată la miza unei partide. Căpitanul Vlad Chiricheş are şi el grupul său de jucători care vor ceva, dar nu sunt făcuţi să fie lideri, să îşi asume „datul cu pumnul în masă”, atât pe teren cât şi în vestiar. Jucătorii care nu prea au ce căuta la echipa naţională din cauza posibilităţilor fotbalistice sunt şi ei destui, o parte nu sunt în formă acum (Mihăilă, Camora, Mitriţă…), alţii nu sunt de acest nivel (Manea, Creţu, Hanca…). Dacă scădem toate aceste „grupuri” din lotul convocat pentru aceste patru partide s-ar putea să nu rămânem cu mare lucru. Există şi excepţii în care valoarea sau ambiţia pot face diferenţa pe teren şi cu acestea ar trebui reconstruită echipa. Pentru reconstrucţia fotbalului românesc în general este nevoie de mult mai mult, iar până când nu sunt dezlegaţi de scaune şi trimişi la odihnă mai mulţi conducători, nu există prea multe motive de optimism.
Cert este că gaşca de conducători, antrenori, votanţi, pseudo-fotbalişti care au distrus fotbalul ar trebui să facă un pas în spate, nu mai au nimic de câştigat, e păcat de ei să mai rămână.

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro